Despre scris

DESPRE SCRIS

Nu pot scrie decât foarte rar. Pentru că nu pot scrie când sunt îngrijorată chiar şi pentru cel mai neînsemnat lucru.

Nu pot scrie nici când mi se învălmăşesc în minte toate nimicurile de peste zi, care se adună într-un munte șubred, dar apăsător. Oricât ar încerca,  creierul meu nu mai poate face curat, pur şi simplu i se umple sacul de praful rutinei înecăcioase, periile i se blochează, îmi urlă mesaje fără noimă în disperarea de a-l ajuta să se deblocheze.

Nu pot scrie când nu e ordine în casă, când sunt rufe de spălat, mâncare de făcut. Aşa că trebuie mai întâi să le fac pe toate. Iar când termin, sunt prea obosită şi parcă aș mânca ceva şi aş face o pauză cam cât un episod de Netflix… sau poate două.
Nu pot să scriu așa, pe nepusă masă, când prind o oră liberă în iureșul zilei. Nu e de ajuns pentru a putea evada din realitatea asta. Pentru ca mintea mea să poate ieşi din algoritmii care o dirijează în mod obișnuit are nevoie de mai mult. De mai mult timp, de mai multă liniște, de mai multă seninătate, de un pic de egoism și indiferență, de puțină singurătate. De toate astea la un loc, amestecate bine în ritmul muzicii preferate, cu aroma unui ceai, în fotoliul de la geamul din camera Sofiei.

Știu, am prea multe pretenții, n-ar trebui să mă mir că scriu rar. Fiecare carte pe care reușesc să o termin și care iese din tipar vine la pachet cu o bucurie copilăroasă, emoţii ca la o întâlnire importantă de care depinde ordinea universului şi… teroare. Pură teroare. Ca atunci când te trezeşti în miez de noapte tremurând, dar incapabil să te mişti, după cel mai crunt coşmar. Dacă nu voi mai putea scrie, dacă starea aceea perfectă de seninătate și joacă lipsită de griji nu va mai veni? Dacă am dat tot ceea ce a fost mai bun în mine?

Sunt într-o astfel de perioadă de teroare după ultima poveste apărută. Încerc să scriu, dar cuvintele se formează pe ecranul calculatorului cu încetinitorul, împiedicat, fără să ducă povestea mai departe, tot învârtind-o și mestecând-o fără rost în același punct în care am lăsat-o și acum o săptămână, și acum o lună.

Așa că scriu aceste rânduri ca să mă forțez să gândesc și să simt în afara ritmului obișnuit. Mai mult, mai des. Ca să exersez evadarea, ca să păcălesc algoritmii și să îmi caut singură starea aceea perfectă de seninătate și joacă. Starea perfectă pentru o nouă poveste.