Micuța vulpe polară se născuse într-o noapte cu vânt asurzitor și un ger atât de aspru, că până și ghețarii se îmbrățișau, încercând să se încălzească. Iar asta nu se mai întâmplase niciodată.
Mi-e frig.
Îmi tremură coarnele,
Mi-e pleoştită blana
Şi picioarele-mi sunt moi.
Mi-e frig, Miko. Mi-e tare frig.
Un pui de libelulă zboară de colo-colo, printre firele înalte de iarbă şi păpădiile cu pălărie pufoasă. E Carla, cea cu ochii mari şi aripile fine, aproape transparente. O vezi?
Era linişte în clasa de pe frunza de nufăr. În băncile din coji de alune stăteau micii cărăbuşi, gărgăriţe, albine, bondari şi fluturi. Nimeni nu mişca o antenuţă. În afară de Carla, un pui de libelulă care zbura zănatic printre bănci, mai-mai să le dărâme.
– Vai de carapacea mea! se văicărea, cât putea de tare, un gândăcel. Ieşise din casa lui îngrămădită în coaja zgrunţuroasă a unui copac şi invita pe oricine întâlnea în cale să se uite la spinarea lui. Vezi, vezi ce grozăvie? le arăta tuturor, disperat.
